MAGDA CÂRNECI. TRES POEMAS [1]

UN FEL DE POETICĂ

Şi dintre coapsele însîngerate
           să iasă o femeie înalta, frumoasă,
                      gata să-şi desfacă picioarele
ca să iasă o altă femeie, și mai desăvîrșită

Oh, nu e cu putinţă. Cuvîntul va trevui să aştepte,
           să treacă prin nenumărate strîmtori şi abrupte
                      deschideri
pînă ce va curăţa; va creşte
                      încet, ascuns, ureros,
ca un cărbune orb şi încins, undeva în infernul pămîntului,
           visînd către imposibile astre, preschimbîndu-se penibil
                      în diamant

Ori, mai norocos,
           închis într-o carcasă de grăsime, oase şi carne,
                      ca într-un fierbinte coşciug,
să explodeze, numai cînd deja e foarte tîrziu,
           ca un fluture viu colorat,
                      atras de o altfel de iluminare

Altfel nu e cu putinţă, suflete,
           să trebuiască să te naşti, să creşti şi să mori
                      de milioane de ori
ca să ajungi
           să vezi
                      cîndva
                                 Realitatea.

◊◊◊◊◊

A MODO DE POÉTICA

Y entre los muslos ensangrentados,
           que salga de repente una mujer alta, hermosa,
                      a punto de abrir las piernas
para que salga otra mujer, aún más perfecta.

Oh, no puede ser. La palabra tendrá que esperar,
           pasar por numerosos estrechos y abruptas aperturas
hasta volverse limpia; crecerá
                      despacio, a escondidas, con dolor,
igual que un carbón ciego, encendido, en algún lugar en el infierno de la tierra,
           soñando hacia los astros imposibles,
                      transformándose con dificultad en diamante.

O, si tuviera suerte, la palabra,
           encerrada en una corteza de grasa, hueso y carne,
                      como en un ataúd caliente,
podría estallar, solo muy tarde,
           como una mariposa de colores vivos
                      atraída por un fulgor distinto.

Alma, no puede ser de otra manera,
           hay que nacer, crecer y morir
                      millones de veces
para llegar
           a ver
                      alguna vez
                                 la Realidad.

֍            ֍            ֍

LA ANIVERSARĂ

Pentru prietenii deja plecaţi dincolo

Nu ştim cum, nici de ce începe să se înserece uşor
           lumina a devenit oblică şi mai răcoroasă
un abur vioriu se ridică încet din oameni, frunzişuri şi
           lucruri.

Haosul şi zgomotul lumii par să se îndepărteze puţin
           zbaterea noastră s-a oprit pentru o clipă — o durere în
                      inimă, o panică
ne încetineşte mişcările, ne suspendă avalanşa de gînduri

Stăm singuri pe o bancă în parc, sau acasă la o masă cu
           oaspeţi
                      căutăm un sens în cuvinte şi gesturi, dar totul se repetă
                                 straniu, mecanic
nu mai înţelegem nimic nu mai e nimic de înţeles

Ne refugiem în obişnuinţe, ele sunt mai trainice decît noi
           lăsăm spiritul vieţii să ne părăsească lent, discret
să se întoarcă în norul vital care înconjoară Pămîntul

Mai rămînem o clipă în parc, pe o bancă
           privim lumea cu detaşare, admirăm fără dorinţe
frumuseţea ei calmă, vastă şi orbitoare

Poate că e tot ce trebuie să realizăm în viaţa aceasta
           suntem Conştiintă pură, universală
                      şi nu me mai frică de moarte...

◊◊◊◊◊

EN LOS ANIVERSARIOS

Para los amigos que ya han partido

Sin saber cómo ni por qué, empieza a anochecer ligeramente,
           la luz es ya oblicua y más fresca,
un vaho violeta se alza lentamente desde las personas, las cosas, la hojarasca.

El caos y el ruido del mundo parecen atenuarse,
           nuestra agitación se detiene un momento; un dolor
                      en el corazón, un miedo
vuelven más lentos nuestros gestos, suspenden la avalancha de nuestros pensamientos.

Nos sentamos solos en un banco en el parque, o en casa, en la mesa con invitados,
           buscamos un sentido en las palabras y en los movimientos,
           pero todo se repite de un modo extraño, mecánico,
y ya no comprendemos nada; ya no hay nada que comprender.

Nos refugiamos en las costumbres, duran más que nosotros;
           dejamos que el espíritu de la vida nos abandone
                      lenta, discretamente,
y regrese en la nube vital que envuelve la Tierra.

Nos quedamos un momento más en el parque, en un banco,
           miramos el mundo serenos, admiramos sin deseo
su belleza tranquila, vasta, cegadora.

A lo mejor eso es todo lo que debemos comprender en esta vida,
           somos Conciencia pura, universal,
                      ya no tememos la muerte.

֍            ֍            ֍

GLOSSĂ

Orice carne, chiar şi cea vastă, înţelenită a lumii,
           iradiază din sine însăşi afară:
Nimic nu e definitiv mărginit. Aureolele noastre
           se întrepătrund şi vibrează albastru neauzit:
Nimic nu e niciodată sfîrşit, nimic nu se încheie fără urmare:
           Undele rîului se amestecă primitor
           cu undele mele îndrăgostite şi se revarsă în mare:
Nimeni nu moare total, nimeni nu e desăvîrşit,
           totul începe şi sfîrşeşte şi începe continuu:

Facerea şi apocalipsa se întîmplă în clipă,
           clipele sînt toate mici judecăţi de apoi:
În mine însămi am şi naştere, am naştere, am şi eternitate şi moarte,
           facerea şi apocalipsa se întîmplă continuu în mine:
Fătul care am fost îmbrăţişează cadavrul dulce
           care voi fi, lumina liberă care voi deveni:
                      Bucuria începutului sărută bucuria sfîrşitului:
De pe acum salut praful cosmic ce mă va conţine,
           şi acum mai consum din surîsul cosmic, originar:

Cînd nu mistui cu patimă toate lucrurile dimprejur
           atunci ele mă mistuiesc darnic pe mine:
Uneori mă dizolv în vibraţia lor luminoasă,
           alteori ele se preschimbă în întregime în mine.
Uneori mă transmut în bărbat şi tu te transmuţi în femeie:
                      Sîntem vii şi nu sîntem încă total vii,
                      sîntem deja bătrîni şi nu sîntem încă copii.
Uneori uit că sînt om şi sînt brusc Lumea toată
Deşi niciodată pe cît însetez
nu voi fi
           nu voi fi
                      nu voi fi.

◊◊◊◊◊

GLOSA

Cualquier carne, incluso la más vasta y petrificada del mundo,
           irradia hacia fuera de sí misma:
nada se queda para siempre dentro sus márgenes.
           Nuestras aureolas
                      se compenetran y vibran en un azul inaudito;
nada se queda jamás delimitado, nada se cierra sin continuación:
           las ondas del río se mezclan de modo hospitalario
                      con mis ondas enamoradas y desembocan en el mar;
nada muere por completo, nada está acabado,
           todo empieza y termina una y otra vez:

la creación y el apocalipsis suceden en un instante,
           los instantes son todos pequeños juicios finales;
en mí misma tengo nacimiento, eternidad y muerte,
           la creación y el apocalipsis suceden una y otra vez dentro de mí:
el feto que fui abraza al dulce cadáver
           que seré, la luz libre que llegaré a ser.
                      La alegría del comienzo besa a la alegría del final:
desde ahora saludo al polvo cósmico que me contendrá
           y consumo la sonrisa cósmica, originaria.

Cuando no abraso con furor las cosas,
           ellas a mí me abrasan generosas:
a veces me disuelvo en su vibración luminosa
           y otras se convierten enteramente en mí.
A veces me transformo en hombre y tú te transformas en mujer:
           estamos vivos y al mismo tiempo no estamos todavía vivos,
           somos ya viejos y aún no somos niños.
A veces me olvido que soy humana y soy de repente el Mundo entero.

Y sin embargo nunca todo lo que ansío
seré
           seré
                      seré.
——————————

[1] Din Viaţă, 2016.
De Vida, 2016.
En Vida, Madrid, Visor, 2023.
(Trad. Ioanna Gruia)